In primul rand trebuie sa marturisesc ca sunt o pesimista.Azi cel putin. Nu pot spune ca ma bucur, dar sincer nici nu vad sa ma impotmolesc in asta. Mi se spune mereu ca vad Romania doar in "negru". Pai ce sa fac daca tot rozul l-au luat americanii? Mi se reproseaza ca negativismul este primul pas spre nenorocire....Ciudata discrepanta intre termeni. Eu ii spun...realism. Si ma consider o realista.  Asta ca sa intelegeti ca atunci cand m-am "declarat" pesimista nu m-am referit la  faptul ca as avea tendinte de sinucidere pe fond de rock'n'roll. Sau alte genuri muzicale... Si de altfel, ca tot am inclus programa "lamuriri" , vreau sa adaug ca si optimistul poate fi la fel de bine realist. Insa in ziua de azi, pana si realismul difera, nu?

Cand am spus ca sunt pesimista, i-am dat o denumire sufletului meu.  Esti fericit? Multumit? Atunci esti optimist. Esti trist? Atunci esti pesimist. Sau cel putin asa e la mine. Azi sunt pesimista. Maine as putea fi la fel de bine optimista.

Acum....De ce vorbesc despre asta? Fiindca am primit de la unii dintre putinii mei cititori, prieten, sau persoane care imi cunosc doar numele, "reclamatii"conform carora sunt prea pesimista. Eu ma bucur enorm cand cineva  imi scrie sau imi spune personal parerea despre ceea ce scriu, ca sunt ele critici sau complimente. De aceea o sa punctez deschis ideea. Sunt pesimista. Poate maine o sa fiu optimista. Insa dragii mei, cu foarte rare exceptii, crudul  adevar e ca suntem cu totii pesimisti. Atunci cand deschidem ochii si regretam ca a inceput ziua, sau cand nici nu simtim aroma de cafea ci pur si simplu o inghitim, si chiar si atunci cand iti spui ca maine vei trai mai frumos ca azi...chiar in acel moment uiti de "azi", fiindca "azi" pare deja prea grea pentru ati include si fericirea in ea. Asa ca, vezi tu? Esti   pesimist prin esenta ta. Insa ceea ce ne transforma in optimisti e speranta. Speranta pesimistului e mai valoroasa  cateodata decat zambetul unui optimist. Fiindca speranta, dragii mei, moare ultima in lupta. Iar cea mai grea lupta e aceea pe care o ducem cu noi insine. De aceea avem nevoie disperata de speranta. De speranta pesimistului.

Azi nu. Nu vreau sa simt nimic. Vreau sa ma lovesc de liniste. De linistea ce nu e in sufletul meu. Mi-e dor de ea. Sa pot inchide ochii fara a simti nimic, fara a gandi nimic. Fara a spera. Mai demult puteam face asta. Insa acum parca nu mai am putere...sa ma detasez de absolut 'tot'. De ce? Fiindca vreau sa scap  de mine. Doar pentru cateva momente. Vreau sa scap de mine, fiindca e o lupta intreaga sa ma regasesc. Si  cand aproape, aproape reusesc....atunci ma pierd din nou. Am nevoie de o pauza. Sa-mi trag rasuflarea. De aceea e necesar sa ajung pentru  cateva momente in acel loc. Acolo nu exista fericire, asadar nu imi este teama ca as putea da peste nefericire, nu este durere, nu este iubire, nu este ura...e doar linistea. Si am nevoie de liniste ca sa ajung la pace. Sa ajung la impacare.

E amuzant cum noi, oamenii, incercam sa facem targuri cu sufletul nostru. "Mai asteapta putin, cat sa termin ce am de facut, cat sa ma lamentez iubitului ca nu  imi da atentie, parintilor sa ma sufoca, prietenilor ca nu ma inteleg, lui Dumnezeu ca m-am nascut..." Si asa, ii promitem toata atentia nostra DUPA ce terminam cu plangerile. Atunci ne gandim sa ajungem la o impacare cu sufletul nostru. Desi e mai mult o intelegere. Si ce trist e  cand suntem refuzati...Atunci incepe lupta, pe  care mereu o pierdem, fiindca intotdeauna castiga sufletul. Oricat am munci, dormi, alerga, bea, droga...tot vom fi invinsi de durere, tristete, vinovatie, disperare, manie...Suntem invinsi de suflet.  Si  asta ar fi  minunat daca in loc de tot ce am enumerat mai inainte am gasi bucuria, extazul, curajul, rabdarea, iubirea...Am fi  acoperiti de Rai. Dar astfel...suntem in Iad. De aceea mi-e dor de acel loc. E INTRE.....tot.Nu vreau  sa simt nimic. Nimic. Doar pentru cateva clipe....Si ca sa ajung in acel loc incep prin a ma pune pe genunchi....Atunci imi dau seama ca nu  simt nimic. Incep sa ma rog...si asa....usor, usor incep sa simt din nou...bucuria. Fericirea. Dar dureaza atat de putin. De ce? Fiindca noi oamenii nu stam destul pe genunchi cat Dumnezeu sa aiba timp pentru a ne spune toata lectia...Si din nou, ne repetam greselile.