Pana cand am intalnit-o. Dragostea are ochi.Stii asta atunci cand privirea ei, iti umple fiinta toata. La cea pe care eu am intalnit-o sunt albastri-verzui.  Ca cerul oglindit in mare. Si vede...Vede fiecare gest pe care-l  fac. Fiecare zambet, de e doar schitat sau de neinfranat. Vede in mine pana intra colo...in suflet. Si e cale lunga  pana acolo. Ba chiar a fost anevoioasa. Vede tot ce am vrut sa ascund. Vede atat de bine incat nimic nu-i scapa. Si nu e nimic perfect la mine. Stie asta, o vede.  Ba chiar vede pentru mine...Uneori as vrea sa i acopar ‚ochii’..dar nu pot. Nu stiu cum. Nu am control cand ma priveste. Acei ochi care-i simt in fiecare clipa care trece peste sufletul meu...

Stii ca dragostea vede atunci cand nu exista altcineva in privirea lui, decat tu. Dragostea vede mult mai bine decat noi, oamenii. Ba chiar incearca  a ne deschide si noua ochii...Dar uneori sunt cusuti de cicatrici, alteori ascunsi sub un val de frica.

Oh, mi s-a zis de atatea ori sa nu am incredere in ce vad cand ma indragostesc. Dar cum sa fac asta, cand pentru prima oara in viata mea,  nu e nimic incetosat...Nici de egoism, nici de vanitate, nici de frica.

Dragostea nu e oarba. Ea vede oamenii. Sufletul din ei. Nu dragostea e oarba. Sa nu crezi niciodata asta. Oamenii...nu o vad pe ea.