Mototolesc servetelul venit la pachet cu meniul comandat.Da, stiu...cate calorii. Iar eu ar trebui sa ma feresc de ele. Dar..de maine. Da! Ceaiul. Cam singurul lucru sanatos din tot ce am comandat...E fierbinte..E perfect.Privesc prin fereastra aburita.Afara e atat de rece..E toamna.  E ciudat cum unele locuri parca sunt facute doar pentru anumite anotimpuri. Ca locul in care ma aflu eu acum. Pare ascunzisul perfect al toamnei cand iarna o incolteste.Pandeste de dupa cladirile inalte, invelite in melancolie, vechi de sute de ani...Soarbe fiecare cuvant de pe buzele indragostitilor, si priveste rece lacrimile  ce urmeaza cuvintelor spuse...Isi aminteste, printre picaturi de ploaie, ca candva el avea cuvintele, iar ea...lacrimile.
Priveste la muritori..Atat de diferiti, insa de fiecare data aceiasi. Se intreaba daca macar au observat-o. Sunt atat de ocupati. Pentru  ei, timpul e inamicul,  cand de fapt le e singurul aliat ramas in lupta cu ei insasi..Mereu in aceeasi competitie de ani si ani. Ani...pentru muritori. Pentru ea, e doar repetitia vesniciei....Dar TOTUL are un sfarsit. Iar la capatul vesniciei...Plange Dumnezeu. Dar ei, nu au timp de contemplare.Trebuie sa tradeze, insele, ucida...
Sufla  adanc...Iar vantul sa inteteste. Raceala e mai taioasa..Ceata invaluie furioasa apusul zilei..Ar vrea sa-i nimiceasca  pe toti..Au puterea de a face tot ce vor, ce simt..Iar singurul lucru  pe care il aleg constant este...renuntarea. Renunta la vise, renunta la iubire, la liniste, la intelepciune, la viata...Renunta la VIATA....
Vantul e tot mai puternic. Frunzele tremura speriate, izbindu-se una in cealalta, sfasiindu-se. Renunta la  VIATA! Cum pot face asta? Atat de slabi au ajuns? Sunt jalnici. Ar vrea sa le  arate cat e de puternica. Sa le demonstreze cum cu toata alergatura lor spre inovatie..nu au habar cum sa o opreasca...
Inchide pleoapele.Amestec de praf si flori uscate plutind in ceata.  Ar vrea un singur motiv sa continue sa creada in ei. Sau macar in unul singur de al lor..Ah! Simte o taietura...E o coala de hartie. O ia din vartejul de frunze si citeste printre praf:  "Mi-ai spus ca nu ma iubesti. Am tacut. Stiam de ce nu o faci. Fiindca nu poti. Eu am continuat sa-ti spun Te iubesc. Nu pentru ca nu as putea eu sa tac, ci fiindca tu ai nevoie sa auzi asta. Mi-ai spus ca inca cauti ceva, printre saruturile alteia. Am zambit. Desi m-ai sfasiat. Am ramas langa tine. Nu fiindca as fi prea slaba ca sa te las in urma mea, ci pentru ca vreau sa te fac sa simti...Iubirea. Sau macar sa stiu ca am incercat asta. Ai uitat de mine, zile intregi....Eu nu. Dar am asteptat sa-ti aduci tu aminte de mine..Nu din orgoliu, ci din cauza distantei care mi-o impuneai. Mi-ai spus ca ti-e dor de mine. Si atat. Am inchis ochi.M-am infuriat..Dar mi-am amintit.Nu poti. Am vrut sa-ti raspund "Eu te iubesc" , dar prefer sa iti repet cele doua cuvinte cand o  sa le si auzi...Atunci le vei intelege. Insa sper sa nu fie prea tarziu. Vezi tu...toate au un sfarsit. Chiar si iubirea..."
Vantul isi pierde din putere...Citeste prima propozitie scrisa sus in partea dreapta a foii: 'Strainului din inima mea"...A gasit motivul...Fata care tinea in mana ceasca de ceai fierbinte, spunandu-si ca unele locuri parca sunt facute pentru anumite anotimpuri...
"Uite un lucru care mi-e greu sa-l nimicesc" isi spuse toamna. "Iubirea"..."Le mai las ragaz un an...sa inceapa a simti...Sa inceapa a trai. Eu nu pot face asta...Dar ei da. Un an. Sa isi aminteasca ca candva vor muri..."

Am terminat ceaiul. Ce ciudat a fost vantul trezit din senin, parca. Ah! Si foaia pe care am inceput sa scriu...Dar nu conteaza. Voi scrie alta. Cu ce sa incep?....".Cateodata...e toamna si in sufletul meu...."